"Patrimoniul sportului. Baze sportive urbane de secol XX" este un demers iniţiat de Institutul Naţional al Patrimoniului în parteneriat cu Filiala Bucureşti a Ordinului Arhitecţilor din România. Scopul acestui proiect pilot este de a aborda problematica construcţiilor sportive ce au potenţialul de a se constitui ca parte a patrimoniului cultural din România. La nivel internaţional, "Patrimoniul sportului" este un subiect din ce în ce mai dezbătut, aceasta fiind şi tema propusă de ICOMOS (International Council on Monuments and Sites) cu ocazia celebrării în 2016 a "Zilei internaţionale a monumentelor şi siturilor", eveniment organizat anual în data de 18 aprilie.

Sportul este una dintre cele mai vechi activităţi ale omului, iar mărturiile privind diversitatea şi complexitatea echipamentelor, instalaţiilor şi ansamblurilor construite, necesare practicării diverselor tipuri de activităţi sportive, poartă deseori valori remarcabile pentru dezvoltarea urbanismului, arhitecturii, artei şi tehnicii. Practicat în scopul îmbunătăţirii şi menţinerii formei fizice, dar şi agrementului şi relaxării, sportul, aşa cum îl cunoaştem astăzi, a început să se dezvolte în secolul al XIX-lea, căpătând un rol major în societatea modernă. Astăzi sportul se constituie ca un determinant al sănătăţii fizice şi mentale, un prilej de socializare şi distracţie şi, nu în ultimul rând, un factor modelator al personalităţii umane. Prin extensie, toate acele echipamente, instalaţii şi ansambluri necesare desfăşurării activităţilor sportive şi mai ales competiţiilor sportive sunt astfel reprezentative şi chiar emblematice pentru comunităţile locale, acestea fiind creatoare de valoare identitară.

Spaţiul românesc actual a urmat, în linii mari, traiectoria internaţională a dezvoltării sporturilor, primele asociaţii sportive fiind înfiinţate la mijlocul secolului al XIX-lea. În perioada interbelică sportul românesc a fost recunoscut la nivel internaţional, iar în a doua jumătate a secolului XX, majoritatea centrelor urbane din România au fost dotate cu baze şi ansambluri sportive, necesare practicării sporturilor de competiţie, dar mai ales de agrement. Odată cu dezvoltarea conceptului de sport şi cu entuziasmul competiţiilor, echipamentele, instalaţiile, dar şi ansamblurile construite au devenit parte componentă a unei veritabile culturi naţionale şi locale a sportului. Ţinând cont de trendul descendent pe care s-a înscris sportul românesc în ultimele două decenii şi de gradul avansat de deteriorare al bunurilor mobile şi imobile necesare practicării acestuia, nu este însă surprinzător faptul că patrimoniul sportului este, în România, încă prea puţin cercetat, cunoscut, exploatat şi valorificat.

În Strategia Naţională pentru Sport şi Tineret în România (2016-2032) se evidenţiează faptul că "infrastuctura din sistemul naţional pentru educaţie fizică şi sport este în proporţie de 75% una de nivelul anilor 1980. Ea este insuficientă şi de calitate slabă [...] şi în prezent necesită o modernizare la nivelul cerinţelor europene şi ale federaţiilor sportive internaţionale, atât pentru pregătirea şi pentru desfăşurarea competiţiilor sportive oficiale, cât şi pentru utilizarea lor în activităţi recreative. În acelaşi stadiu se află şi bazele sportive aflate în administrarea Consiliilor locale, făcându-se în acest sens doar paşi timizi în modernizarea dotărilor". Ministerul Tineretului şi Sportului îşi propune, în aceste condiţii, să demareze, în perioada 2016-2032, un amplu proces de dezvoltare a infrastructurii sportive, primul pas fiind întocmirea unui Registrul naţional al bazelor sportive, ce se va constitui ca un instrument unitar de evidenţă şi clasificare/omologare a spaţiilor amenajate pentru sport. În paralel, se doreşte dezvoltarea şi finanţarea adecvată aProgramului Naţional de Întreţinere a Bazelor Sportive, ce are ca obiective fundamentale întreţinerea şi modernizarea bazei materiale sportive ce deserveşte sportul sub toate aspectele lui şi dezvoltarea acestuia prin constituirea unor baze sportive atât în mediul rural, cât şi în mediul urban.

Proiectul cultural "Patrimoniul sportului. Baze sportive urbane de secol XX" şi-a propus să inventarieze şi să cerceteze bazele sportive ce au potenţialul de a se constitui ca parte a patrimoniului cultural din România. Scopul nu este de a realiza o analiză exhaustivă, ci, mai degrabă, de a atrage atenţia asupra faptului că acestea nu constituie doar suportul fizic al desfăşurării activităţilor sportive, ci au multiple valenţe şi potenţialul de a genera beneficii, de natură culturală, socială şi economică. Aproprierea acestor beneficii depinde însă de voinţa şi eforturile unei multitudini de stakeholderi - de la autorităţi publice locale la organizaţii neguvernamentale şi la proprietarii şi administratorii bazelor şi cluburilor sportive. Aşadar, considerăm că materialul de faţă poate constitui un punct de plecare pentru o dezbatere mai largă asupra mijloacelor şi instrumentelor de protejare şi valorificare a patrimoniul sportului, dar şi de repoziţionare a acestuia în viaţa comunităţilor locale.

Patrimoniu cultural
La nivel internaţional, patrimoniul cultural a primit, de-a lungul timpului, numeroase definiţii. Astfel, UNESCO defineşte patrimoniul ca moştenirea noastră din trecut, cea cu care trăim astăzi şi ceea ce transmitem generaţiilor viitoare, acesta reprezentând o sursă de neînlocuit de viaţă şi inspiraţie. În acelaşi spirit, Consiliul European consideră patrimoniul un grup de resurse moştenite din trecut pe care oamenii le identifică, independent de statutul lor de proprietate, ca o reflecţie şi o expresie a valorilor, credinţelor, cunoştinţelor şi tradiţiilor lor mereu în evoluţie. Acesta include toate aspectele mediului înconjurător ce au rezultat din interacţiunile dintre oameni şi locuri de-a lungul timpului. Aliniindu-se acestor principii internaţionale, la nivel naţional, patrimoniul, şi mai ales patrimoniul cultural naţional al României, este definit ca totalitatea valorilor culturale constând în vestigii ale istoriei şi civilizaţiilor făurite de-a lungul mileniilor pe teritoriul României, în creaţii literar-artistice, ştiinţifice şi tehnice cu valoare consacrată de-a lungul timpului şi în valorile aparţinând tezaurului cultural universal existente pe teritoriul României.

Educaţie fizică şi sport
La nivel european, subiectul sportului a fost tratat în diverse programe şi politici. Conform Cărţii Albe a Sportului, elaborată de către Uniunea Europeană, sportul reprezintă toate formele de activităţi fizice care, printr-o participare mai mult sau mai puţin organizată, au drept obiectiv ameliorarea condiţiei fizice şi psihice a persoanei, dezvoltarea relaţiilor sociale sau dobândirea unor rezultate pozitive în competiţiile de toate nivelurile. Sportul este un fenomen social şi economic în continuă dezvoltare, cu o contribuţie importantă la obiectivele strategice ale Uniunii Europene referitoare la solidaritate şi prosperitate. Idealul olimpic de dezvoltare a sportului în vederea promovării păcii şi înţelegerii între naţiuni şi culturi, precum şi a educaţiei celor tineri, s-a născut în Europa şi a fost susţinut de Comitetul Olimpic Internaţional şi de Forul Olimpic European. La nivel naţional, principalul document legislativ care ne oferă o definiţie a sportului este Legea nr. 69/2000, Legea educaţiei fizice şi sportului, actualizată 2009. În sensul prezentei legi, prin educaţie fizică şi sport se înţelege "toate formele de activitate fizică menite, printr-o participare organizată sau independentă, să exprime sau să amelioreze condiţia fizică şi confortul spiritual, să stabilească relaţii sociale civilizate şi să conducă la obţinerea de rezultate în competiţii de orice nivel". Ca activităţi, educaţia fizică şi sportul cuprind educaţia fizică, sportul pentru toţi, sportul de performanţă, exerciţiile fizice practicate cu scop de întreţinere, profilactic sau terapeutic.