Raluca Iosipescu

Aspecte generale
Sportul este unul dintre fenomenele ce caracterizează epoca modernă şi contemporană. Acest fapt se datorează atât plăcerii mişcării în aer liber, cât şi dorinţei continue de perfecţionare şi depăşire a propriilor limite psiho-fizice. Prin complexitatea dezvoltată, sportul poate fi înţeles ca structuri şi procese sociale care determină pe de-o parte condiţiile de desfăşurare a exerciţiilor ca distracţie, reglând mecanismul prin tehnică; pe de altă parte se fixează organizarea sportului din punct de vedere instituţional.
Dezvoltarea actuală a sportului pare a fi o prelungire a jocului, aşa cum a fost acesta îndelung practicat de-a lungul timpului. Societăţile tradiţionale au codificat frecvent jocurile lor fizice provenite din activităţile cotidiene precum vânătoarea, pescuitul, luptele, alergarea, înotul, aruncarea şi le-au incorporat în concursuri locale sau de mare amploare. Aceste concursuri implicau o organizare specială şi un loc de desfăşurare special rezervat acestui scop. Existenţa competiţiilor, a antrenamentelor şi a stadioanelor nu este în nici un caz o caracteristică a epocii moderne. Dar studiul competiţiilor sportive în diverse societăţi a relevat faptul că sportul contemporan este un fenomen indisolubil legat de dezvoltarea socială. Industrializarea şi urbanizarea, existenţa grupurilor sociale caracterizate de un standard ridicat, atât economic, cât şi cultural, şcolarizarea generalizată, amploarea mijloacelor de comunicare în masă, au avut ca efect diversificarea şi specializarea sportivilor, creşterea performanţelor obţinute, generalizarea spectacolului şi a competiţiei.

Sportul reprezintă, înainte de toate, o activitate de plăcere; se practică acolo unde ne face plăcere, în timpul liber faţă de obligaţiile profesionale sau familiale. Există o mare diferenţă între sportivul dedicat unui sport favorit şi acela care practică un sport mai mult sau mai puţin ocazional, ca un amator. Sportul a devenit cu timpul o instituţie în sine cu structuri proprii, ierarhie, organizare şi regulamente specifice, instalaţii şi personal calificat.
Trebuie făcută o distincţie între exerciţiul fizic şi practicarea profesionistă a sportului^1.. Exerciţiul fizic reprezintă actul motric repetat în mod conştient în scopul creşterii potenţialului biologic, dezvoltarea armonioasă, corectarea deficienţelor fizice şi recuperarea motorie.
În sec. al XVII-lea este redescoperit principiul mens sana in corpore sano, care considera starea fizică bună a omului ca o condiţie a valorii sale sociale, fiind astfel util societăţii. Ca urmare, educaţia şcolară era firesc să cuprindă în programa sa ore dedicate practicării sportului.
Filosofi ca John Locke (1632-1704) şi Jean-Jacques Rousseau (1712-1778) au apreciat la rândul lor rolul educaţional al exerciţiilor fizice. Astfel, pe tot parcursul sec. XVIII se conturează şi se dezvoltă patru sisteme de înţelegere şi practicare a educaţiei fizice: francez, german, suedez şi englez. Ceea ce deosebeşte sistemul englez de celelalte este ideea de educaţie prin sport, prin acesta fiind influenţate şi trăsăturile de caracter ale practicantului. Aşa au luat naştere jocurile sportive şi întrecerile care au dezvoltat în plan moral acea trăsătură foarte cunoscută azi, anume fair-play-ul. Sistemul englez stă aşadar la originea sportului modern.

Câteva dintre realizările punerii în aplicare a sistemelor de practicare a educaţiei fizice care persistă până în zilele noastre se referă la stabilirea unui orar săptămânal, a unui program de antrenament adecvat organismului, la instalaţiile şi amenajările necesare precum sala de gimnastică, bazinul, terenul de sport, stadionul, la metoda prin care profesorul sau antrenorul adaptează tehnica şi ritmul exerciţiilor în funcţie de vârstă, sex şi particularităţi individuale. Experienţa practicării educaţiei fizice în şcoli a relevat ca deosebit de importantă colaborarea dintre profesorul de sport şi medic. Un alt aspect pus în valoare a fost turismul sportiv socotit benefic atât pentru condiţia fizică, cât şi pentru dezvoltarea intelectuală şi morală.

Urmare a interesului crescut pentru mişcare şi sport se înfiinţează, în a doua jumătate a sec. XIX, numeroase cluburi. Primele competiţii desfăşurate între anii 1880-1930 au fost urmate la scurt timp de crearea federaţiilor care au preluat organizarea cluburilor. Succesele sportive au dus la multiplicarea stadioanelor.

La începutul sec. XX s-a făcut departajarea între termenul de gimnastică, folosit până atunci cu înţelesul de mişcare, exerciţiu fizic şi acela de educaţie fizică. S-au constituit astfel federaţiile de gimnastică începând din 1832 - Elveţia, 1860 - Germania, 1865 - Polonia, 1868 - Olanda, 1869 - Italia, 1873 - Franţa, 1885 - Ungaria, 1906 - România. În 1881 a fost creată Federaţia Internaţională de Gimnastică.
Atletismul a fost redescoperit în Anglia şi practicat în cadrul colegiilor şi al întrecerilor universitare, fiind treptat standardizate atât sistemul de măsurare, dimensiunea terenurilor, cât şi materialele sportive. Astfel, lăţimea culoarului de alergare, lungimea pragului de la sărituri şi de la probele de aruncare a fost fixat la 4 picioare (1,22 m), diametrul cercului pentru aruncarea ciocanului 7 picioare (2,135 m), în proba de 110 m garduri distanţa de la start la primul gard de 15 yarzi (13,72 m), distanţa dintre garduri de 10 yarzi (9,14 m) iar înălţimea gardului de 1 yard (91,4 cm).
Jocurile Olimpice moderne
În mod tradiţional se consideră anul 776 î. Chr. drept început al jocurilor olimpice antice. Jocurile se desfăşurau în Olimpia şi erau dedicate lui Zeus. Idealul olimpic era competiţia sportivă, dreaptă, pasiunea pentru etalarea performanţelor şi aptitudinilor fizice, lăsându-se de o parte divergenţele politice sau etnice. În anul 393, sub împăratul Teodosiu I, Jocurile Olimpice, ca o parte a moştenirii „păgâne" au fost interzise.
Pierre Fredy, baron de Coubertin este întemeietorul Jocurilor Olimpice moderne. Întreaga viaţă a acţionat constant pentru dezvoltarea educaţiei fizice în Franţa, convins fiind că doar un popor sănătos şi puternic poate face faţă conflictelor militare. Istoric şi pedagog, Pierre de Coubertin era cucerit de Grecia antică şi de ideea gymnaziumului, un spaţiu special de antrenament care stimulează simultan dezvoltarea fizică şi intelectuală. Pe de altă parte, baronul de Coubertin dispunea de mijloacele materiale şi de impactul favorabil al vremii oferit de descoperirile arheologice de la Olimpia, argumente solide ce vor pleda într-un mod mult mai eficient asupra ideii de relansare a Jocurilor Olimpice antice într-o variantă modernă. În Grecia, doi filantropi aromâni, Evangelos şi Konstantinos Zappa, au fost cei care au finanţat refacerea stadionului Panatinaiko care a servit desfăşurării primelor Jocuri Olimpice în 1896. La acea primă ediţie au participat 14 ţări şi 241 de sportivi care s-au întrecut în 43 de probe din 9 sporturi. Regele Gheorghe I a prezidat deschiderea oficială a Jocurilor.

Primul român care a participat la ceremonia de deschidere a evenimentului sportiv, încă de la prima ediţie organizată la Atena, a fost George Plagino unde a participat la tir, proba de talere. La a doua ediţie, organizată la Paris în 1900 se înregistrează din nou o participare a unui sportiv român. În Comitetul Internaţional Olimpic (C.I.O.) din anii 1899-1901 a fost ales ca reprezentant George G. Bibescu şi mai târziu George Plagino (1908-1949). În 1912, la Olimpiada de la Berlin a câştigat prima medalie de argint olimpic talentatul călăreţ român, Henri Rang.
Începuturile mişcării sportive în România
Premergătoare formelor instituţionale de organizare a educaţiei fizice îl constituie elementele tradiţionale, populare, de exprimare a exerciţiilor fizice la români sub forma jocurilor şi dansurilor.
După manifestările fizice de mişcare jocurile au fost clasificate în jocuri de alergare, în ţara noastră fiind menţionate o mare varietate precum „leapşa", „de-a prinselea", „de-a v-aţi ascunselea", „de-a puia-gaia", „de-a baba-oarba", dar şi întreceri pe echipe desfăşurate pe terenuri ce ajungeau la kilometri pătraţi. O altă grupă este aceea a jocurilor de sărituri, reprezentativă fiind „capra" în variantele cu piua simplă sau cu cea multiplă. Întrecerile de trântă, practicate de copii dar, mai ales de tineri şi adulţi, sunt cunoscute în variantele lupta voinicească, lupta dreaptă, în care piedica era interzisă, lupta ciobănească, lupta ursărească, lupta mocănească. O mare varietate de jocuri sunt cuprinse în grupa de aruncare, în funcţie de obiectul de care jucătorii se folosesc. Piatra folosită iniţial este înlocuită fie cu o minge confecţionată din cârpe, păr de animal, lut, fie cu bucăţi de oase sau de lemn. Astfel iau naştere o multitudine de variante de joc, unele urmărind precizia şi forţa, altele distanţa aruncării, în acest caz fiind utilizate beţe sau bâte. În folclorul popular se regăsesc „oina" - joc pe echipe tradiţional, echivalentul celui cunoscut în Franţa cu numele longue paume, „poarca" - asemănător jocurilor cu crosa, „ţurca" - joc de măiestrie în lovirea unui lemn scurt cu un băţ lung.
Un alt joc de îndemânare, de origine turcească, des practicat, era geríd-ul sau gerét-ul (suliţă). În timpul jocului un călăreţ arunca din galop o suliţă, pe care un altul trebuia să o prindă şi să o arunce înapoi, tot din galop. Jocul era gustat la curtea sultanului şi făcea parte din distracţiile obişnuite ale petrecerilor. La Bucureşti este consemnat un joc desfăşurat pe câmpia Colentinei la care participau doi călăreţi, fii de boieri, care aruncau unul către celălalt beţe de alun de 1 m lungime având ca apărare un scut din pâslă. În plus aveau un baston cu cârlig, cu care, din galop, ridicau geridul căzut. Jocul este pomenit în sec. XVII de Dimitrie Cantemir.
Începuturile educaţiei fizice organizate
În cadrul procesului de organizare a învăţământului românesc o primă încercare de punere a problemei introducerii educaţiei fizice în şcoli se regăseşte în Regulamentul Organic adoptat în 1832 în Ţara Românească prin care se prevedea în bugetul rezervat acestui domeniu şi plata a doi profesori de gimnastică, unul la Academia Sf. Sava în Bucureşti, celălalt la Şcoala Centrală din Craiova.
În Moldova, la Academia Mihăileană, precum şi la corpul de pompieri din Bucureşti sunt cunoscuţi ca profesori de sport italienii Luzzato şi Spinzi, între 1840-1848. Tot în 1848 se deschide la Bucureşti, în casele lui Scarlat Rosetti, o şcoală de scrimă condusă de elveţianul Louis Seres. În 1859 Alexandru Ioan Cuza îl numeşte pe Spinzi ca profesor de gimnastică şi scrimă la şcoala militară din Iaşi.
Legea instrucţiunii publice din 1864 prevedea cuprinderea în programa şcolară liceală a gimnasticii, ca disciplină obligatorie, pentru ca din 1893, aceasta să fie introdusă şi în învăţământul primar. Programa şcolară reflecta influenţe ale şcolii franceze şi germane şi prevedea atât mişcări libere şi de ordine, exerciţii cu instrumente - baston, haltere uşoare, frânghie şi scânduri de sărit, măciuci de lemn, cât şi la aparate - fus, paralele, inele, prăjini.
În acelaşi spirit, ministrul învăţământului Spiru Haret a introdus din 1897 primele campionate şcolare de oină, pentru buna desfăşurare a acestui joc fiind întocmit chiar un regulament oficial. La primul concurs anual interşcolar din mai 1899 au participat 18 şcoli din Bucureşti şi din ţară, câştigătoare fiind echipa liceului „Nicolae Bălcescu" din Brăila.
Şcoli cu spaţii amenajate special pentru desfăşurarea orelor de educaţie fizică erau însă puţine, iar aparatura se limita la instalaţii amplasate în curte de care atârnau prăjini, inele şi o bară flotantă, alături de o bară fixă şi una sau mai multe bare paralele. Exerciţiile erau în general de natură acrobatică. De cele mai multe ori şcolile utilizau spaţii închiriate, slab dotate cu instalaţii specifice.
O mare problemă în introducerea şi dezvoltarea educaţiei fizice în şcoli o reprezenta însă pregătirea profesorilor asigurată în Moldova de către Societatea de gimnastică din Iaşi, autorizată în acest scop din 1904 şi în Muntenia de către Societatea Înainte din Bucureşti, autorizată începând din 1912. Era firesc, în condiţiile unui atât de crescut şi răspândit interes faţă de mişcarea sportivă, să ia naştere şi forma de învăţământ superior mult aşteptată, anume Institutul Naţional de Educaţie Fizică, fapt petrecut în 1923. Iniţiatorul şi organizatorul institutului, primul rector al INEF, prof. Virgil Bădulescu (1882-1944), a fost o personalitate marcantă în domeniul educaţiei fizice şi sportului. El a transformat terenul de instrucţie al elevilor şcolii militare de infanterie din Dealul Spirii într-un stadion modern, care a fost inaugurat în anul 1926. Din anul 1926 s-a introdus organizarea cursului de înot pentru studenţi în tabara de la Eforie şi a început editarea primei reviste ştiinţifice de specialitate din România „Analele Educaţiei Fizice".
Un aspect important de relevat este acela al interesului acordat în special de către medici faţă de necesitatea practicării exerciţiilor fizice ca măsură împotriva sedentarismului, pentru armonizarea capacităţilor fizice cu cele intelectuale şi morale, în profilaxia şi tratamentul unor afecţiuni evidenţiind rolul terapeutic al sportului. Între cei care au publicat lucrări de pionierat în acest domeniu se înscriu dr. Constantin Caracaş - medic al spitalelor Pantelimon şi Filantropia din Bucureşti, dr. C. I. Istrati - sprijinitor al unui proiectat Institut de gimnastică terapeutică, dr. Iacob Felix - medic igienist, prof. I. Athanasiu - titularul catedrei de fiziologie din Bucureşti.
Desprinderea atletismului de educaţia fizică
Un eveniment extraordinar, povestit de Radu D. Rosetti, era provocarea la o „întrecere de alergare cu prinsoare" pe străzile Bucureştiului, ceea ce pare a fi prima menţiune a unei întreceri de atletism din România. Relatarea suna astfel: „Partea comică nu putea să lipsească; e plin de savoare un afiş atârnat în cui, şi păzit sub sticlă, bineînţeles, prin care o sportsmenă chiamă s-o vadă spectatorii la 1850: «Cu învoirea ocârmuirii Duminică, în 13 Noiembrie după poftire are VELOSIPETA KAROLINA PAUKERT în cea de pe urmă cinste a se arăta iarăşi într-o Fugă mare cu Prinsoare de la strada Podului Mogoşoaiei până în strada Târgului de Afară, pă marginea oraşului; adică de şase ori; trei în ducătoare şi trei pri n viitoare; cura se va sfărşi în 33 de minute. De câte ori va ajunge la semn, se va slobozi câte o puşcă, spre încredinţare. Forma îmbrăcăminţii: tirol. Dacă din privitori va pofti să se prinză ca să se întreacă cu Madam, să poftească la Hanu lui Manuc No. 56. Privitorii au să plătească câte un sfanţ; Nobleţea după voinţă. Începutul va fi la 10 ceasuri turceşti după prânz»."
Primul concurs de atletism s-a desfăşurat în Bucureşti în 1892 între elevii liceelor „Sf. Sava" şi „Matei Basarab". În 1893 o altă întrecere de atletism s-a organizat în parcul Cişmigiu. În 1896, pe velodromul de la şosea, situat între al doilea rond şi capătul nordic, au avut loc concursuri de alergări, aruncări şi sărituri între elevii de la liceul „Gheorghe Lazăr".
În Transilvania, în prima jumătate a sec. XIX, se răspândeşte sistemul de educaţie fizică german care practica gimnastica la aparate, scrima, tirul, înotul. Astfel de cluburi de gimnastică sau atletism (de tipul Turnverein-urilor din Germania) s-au organizat la Mediaş (1822, promotor Ştefan Ludwig Roth), la Braşov, Sibiu, Sighişoara, Sebeş, Bistriţa. După 1848-1849 Turnverein-urile au fost încurajate de consistoriile bisericii evanghelice astfel încât gimnastica a fost treptat introdusă în programele şcolilor medii, apoi şi în cele primare. După 1867 Turnverein-uri s-au înfiinţat şi la Bucureşti, Iaşi, Galaţi, Azuga, unite apoi în „Uniunea germană de gimnastică din România".
Prima societate sportivă din România, Societatea centrală română de arme, gimnastică şi dare la semn, a apărut în 1867 la Bucureşti, la iniţiativa lui Gheorghe Moceanu şi G. Constantiniu, preşedinte fiind ales V. A. Urechia. Din 1878 societatea a beneficiat şi de un local propriu, pe un teren viran pe calea Victoriei, ocupat azi de Palatul Telefoanelor, construit la iniţiativa ministrului Instrucţiei din acea vreme, Gheorghe Chiţu. Localul, în fapt un simplu hangar din paiantă, fără instalaţii tehnice, sanitare, igienice, nu a rezistat mult. Ulterior, societatea a primit un teren pe Splaiul Dâmboviţei pe care s-a construit un bazin de înot, o instalaţie de tir şi o sală de gimnastică. În 1898, Spiru Haret, în calitatea de ministru al învăţământului, finanţează construirea unui local al societăţii, punând condiţia creării unor cursuri pentru profesorii de gimnastică din şcoli. Societatea a devenit în timp foarte populară, iar datorită poligonului de tir de pe actualul bd. Kogălniceanu a fost mai mult cunoscută cu numele „Tirul". Prin reconstrucţie, localul sălii de gimnastică a devenit apoi teatrul de Operetă. Bazinul a continuat să funcţioneze până în preajma cutremurului din 1977.
Gheorghe Moceanu, prin activitatea şi scrierile sale, a avut o influenţă remarcabilă în organizarea învăţământului gimnasticii în şcoală şi armată, în pregătirea profesorilor şi crearea de societăţi dedicate domeniului. Ulterior au apărut şi în ţară Societatea profesorilor de gimnastică din România - 1893, Societatea de gimnastică Viitorul din Craiova - 1895, Aurora - societate de gimnastică, de scrimă şi de lectură, Bucureşti - 1897, Societatea de gimnastică a corpului didactic, Bucureşti - 1900, Societatea de gimnastică şi sport Aquila, Ploieşti - 1901, toate fiind reunite în Federaţia Societăţilor de Gimnastică din România, creată în 1906.
Primele campionate naţionale de atletism, cuprinzând 16 probe de alergări, sărituri şi aruncări, au avut loc în 1914, iar în 1915 se inaugurează primul teren cu pistă de atletism pe locul unde se va constitui apoi Stadionul Tineretului.
În 1912 se crează Federaţia Societăţilor Sportive din România, iar în 1914 Comitetul Olimpic Român care se afiliază la Comitetul Internaţional Olimpic.
Organizarea şi instrucţia militară a elevilor şi tineretului
În paralel cu evoluţia educaţiei fizice desfăşurată în şcoli s-a încercat introducerea, după model francez şi german, a unor unităţi a aşa-numiţilor „mici dorobanţi". Promotorul acestei tendinţe a fost dr. Carol Davila. Reforma propusă de el prevedea o instrucţie elementară a elevilor, introducerea spiritului disciplinei, socotită o însuşire esenţială a educaţiei, educarea vederii şi a preciziei. Profitând de o defilare militară prin Bucureşti a elevilor liceului „Traian" din Turnu Severin în 1906 şi din raţiuni ce aveau parţial de-a face cu educaţia şi pedagogia, ministrul Instrucţiunii, M. Vlădescu, a introdus o reformă ce ar fi dus la o excesivă militarizare a educaţiei fizice în şcoli. Militarizarea excesivă s-a dovedit curând o greşeală din punct de vedere pedagogic. Prin reforma învăţământului petrecută sub ultimul ministeriat al lui Spiru Haret, gimnastica şcolară a fost despărţită definitiv de instrucţia militară, aceasta din urmă fiind înlăturată din şcoli.
Ideea însă se regăseşte în proiectele de organizare ale unei pregătiri premilitare sau preregimentare ce au făcut obiectul unor propuneri legislative înainte şi după Primul Război Mondial. În plan paraşcolar a fost înfiinţată în 1914 cercetăşia, după modelul scoutismului englez, înlocuită din 1938 cu străjeria.
Apariţia disciplinelor sportive
Ciclismul, practicat iniţial pe velociped, a apărut şi a câştigat imediat adepţi încă din ultimul deceniu al sec. XIX, D. Dumitrescu întemeind chiar o şcoală de velocipedie pe terenul viran pe atunci, dintre str. Brezoianu şi parcul Cişmigiu. Generalizarea bicicletei cu roţi egale a determinat amenajarea de către Alois Pucher a primului velodrom cu o pistă de 250 m, din pământ bătătorit, la capul Podului Mogoşoaia. Al doilea velodrom, în jurul Arcului de Triumf de azi, cu o pistă de 333 m, datează din 1894 şi se datorează lui Luigi Cazzavillan, întemeietorul şi proprietarul ziarului „Universul". În scurt timp au început să se organizeze raiduri cicliste pe distanţe mai mari, între oraşe.
Scrima, ca disciplină sportivă, este introdusă la Jocurile Olimpice moderne, la Atena în 1896 unde s-au desfăşurat primele întreceri la floretă şi sabie, din 1900 fiind introdusă şi spada printre „armele de sală". În 1903 Horia C.A.Rosetti publică la Bucureşti Teoria sau alfabetul scrimei şi Codul duelului, cu o prefaţă de principele George Bibescu.
La concursurile din 1910 şi 1911 din Franţa, sportivii români au câştigat primul loc. În Comitetul Olimpic Român făceau parte nu mai puţin de 4 scrimeri: Dinu Cessianu (primul preşedinte al Federaţiei Române de Scrimă), George Bibescu, G. Plagino şi Alexandru Davila^2..
Practicarea tenisului a fost posibilă graţie apariţiei cluburilor de tenis, primele fiind cele de la Bucureşti (cca 1864) şi Galaţi (1898), primul campionat naţional având loc însă abia la 1911.
Handbalul, joc practicat iniţial în echipe de 11 jucători, este promovat în 1922 la Sibiu, iar din 1926 se răspândeşte şi varianta de câte 7 jucători (Hazena, de origine cehoslovacă). În plan internaţional cele două tipuri de handbal au coexistat până în timpul celui de-al Doilea Război Mondial^3..
Imediat după încheierea Primului Război Mondial apare în România şi baschetul, sport practicat în special în licee. Datorită succesului înregistrat de noul sport au fost amenajate, pe locul actualului Hotel „Intercontinental", primele terenuri de baschet, pentru ca în 1922 să se construiască un teren regulamentar în curtea liceului „Mihai Viteazul" din Bucureşti^4.. Din 1928 apar mai multe echipe la cluburile „Sportul Studenţesc", „Juventus", „T.C.R." („Tenis Club Român"). În 1931 se crează Federaţia Română de Baschet şi Volei care din 1933 include şi handbalul.
În ceea ce priveşte fotbalul, primul meci este consemnat în 1902 la Timişoara, între echipa gazdă şi cea din Lugoj. În 1909 se organizează ASAR (Asociaţia Societăţilor Atletice din România) din care făceau parte cluburile de fotbal „Colentina C.A" şi „Olimpia S.C" din Bucureşti şi „United A.C." din Ploieşti. În 1923 s-a desfăşurat primul meci al naţionalei româneşti cu selecţionata Cehoslovaciei pe stadionul din Cluj, unde exista o tribună de lemn construită în 1911, prima în cadrul unui stadion orăşenesc. Din 1959 tribuna a fost mutată la Câmpia Turzii^5.. În 1910 apare primul club de rugby în Bucureşti.
La Bucureşti, în anul 1916, din iniţiativa profesorului Traian Lalescu, se înfiinţează prima organizaţie sportivă studenţească, Sporting Club Universitar, devenit Sportul Studentesc, cu o echipă de fotbal şi una de rugby. Ulterior s-au mai înfiinţat Clubul sportiv al mediciniştilor la Bucureşti în anul 1920, Clubul sportiv Politehnica la Timişoara, în anul 1920, Politehnica din Bucureşti, în anul 1927, Dreptul din Bucureşti în anul 1941 etc.
Un capitol aparte îl constituie hipismul, dezvoltat sub forma curselor de cai şi a călăriei sportive. Hipodromul de la Băneasa cu o suprafaţă de 60 ha, construit după planurile arhitectului Ioan D. Berindei, a fost inaugurat în 1908. Aici aveau loc săptămânal curse de trap şi galop. Între 1952-1960 a fost demolat, pe locul gol construindu-se casa Scânteii şi ansamblul Romexpo. Un alt hipodrom a fost amenajat în preajma lacului Floreasca, specializat în cursele de trap. A fost realizat după planurile arhitectului Paul Smărăndescu, fiind terminat în 1923 sub antrepriza lui Emil Prager, dar a fost demolat în 1937, cu ocazia construirii cartierului Floreasca. Călăria sportivă se desfăşura în special în manejuri militare sau particulare, pe aleea călăreţilor de pe şoseaua Kiselef.

Istoria înotului^6. înregistrează existenţa în 1820 la Arad, pe malul Mureşului, a unei băi publice care avea şi o ,,şcoală de înot", iar în 1845 se publica tot la Arad cartea „Maestrului de înot arădean". Pe malul Mureşului, în 1850 a fost amenajat primul bazin natural de înot. Preocupări pe plan organizatoric şi competiţional s-au afirmat ulterior şi în Timişoara, Oradea, Cluj, Târgu Mureş, Bucureşti. În 1880 s-a deschis în Bucureşti bazinul - căptuşit cu lemn, cu dimensiunile de 30/15m - şi „Şcoala de înot" a societăţii „Tirul", unde primul concurs a avut loc în 1888. În Timişoara s-a creat prima secţie de nataţie în 1899, la clubul „Atletic"^7..
În 1905, societatea „Tirul" organizează serbările în Bucureşti unde, pe lângă alte probe, se introduce înotul sub apă şi înotul de „iuţeală". În 1912 se inaugurează concursul de fond pe Dunăre între Măcin-Ghecet (13 Km), care după război va căpăta o mare tradiţie. În acelaşi an se constituie „Comisiunea de nataţie" în cadrul FSSR reorganizată în 1915, sub titulatura „Comisia de Inot".
Lipsa bazinelor reprezenta o mare piedică în dezvoltarea înotului ca sport. Cu toate acestea, pe Dunăre, au loc curse de fond, în 1926pe distanţa Măcin-Galaţi şi pe distanţa Brăila-Galaţi. Şi la Constanţa se practicau concursuri de fond între Far şi Cazino, între Constanţa şi Techirghiol, iar în 1927 concursul dintre Techirghiol-sat şi Techirghiol-Movilă. De asemenea, la Bucureşti, pe lacul Floreasca, se organiza cursa anuala denumită „Traversarea lacurilor".
În Bucureşti exista un singur bazin, cel al societăţii „Tirul", dar care nu permitea desfăşurarea antrenamentelor şi competiţiilor pe distanţele clasice, el fiind neregulamentar. În 1929, din iniţiativa Aşezămintelor Kretzulescu, se deschide frumoasa bază sportivă „Bazinul Kiseleff" (după naţionalizare rebotezat „Ştrandul Tineretului"), iar în august 1930 se inaugurează bazinul „Lido", primul cu valuri artificiale.

Pentru înot se înregistrau în anii 1960 circa 20 bazine, în general amenajate în preajma lacurilor din capitală: Floreasca I şi II, Băneasa, Tei, Toboc, Bragadiru (încorporat ulterior complexului „Progresul"), Dinamo. Pe lacurile din nordul Bucureştiului erau amenajate numeroase baze nautice pentru caiac-canoe, canotaj-academic, iole.
Astăzi situaţia este tragică, lacurile din jurul capitalei sunt grav poluate şi deci impracticabile pentru nataţie. În mai toate oraşele de provincie strandurile au fost înghiţite de construcţiile de blocuri, iar bazinele de înot de la bazele particulare practică preţuri prohibitive pentru imensa majoritate a populaţiei.
O altă disciplină sportivă, canotajul, se afirmă în 1856, când se organizează primul concurs pe Dunăre, urmat la 10 ani de cel desfăşurat la Sulina sub auspiciile Comisiei Europene a Dunării. În 1912 se înregistrează prima participare românească la un concurs internaţional de canotaj, desfăşurat la Istanbul.
Apariţia şi practicarea sporturilor de iarnă în Vechiul Regat este în strânsă legătură cu atenţia acordată de familia regală. Regele Carol al II-lea era un bun schior şi patron al Federaţiei Societăţilor Sportive din România, creată în 1912; principesa Ileana era studentă a Academiei Naţionale de Educaţie Fizică şi participa la taberele de iarnă de la Predeal; iar principele Nicolae a publicat în 1940 un volum intitulat Tehnica alpină pentru toţi.
Primele curse oficiale de săniuţe (pentru copiii din Sinaia), de schi sau bob din Vechiul Regat s-au desfăşurat, chiar în 1912, pe pajiştea din faţa castelului Peleş. In 1925, la Sinaia, se construieşte prima pârtie de bob după proiectul ing. Sângiorzan, pe un versant vestic al dealului Furnica (plecarea de la stânca Sf. Ana, iar sosirea la Riegler, în preajma Castelului Peleş). Ea avea o lungime de 2 100 m şi 10 viraje.
Încă din 1879 se practica patinajul pe patinoarul natural amenajat pe lacul Cişmigiu. Mai mult decât atât, în 1933 s-a realizat chiar o pârtie de schi în actualul Parc al Tineretului, în faţa cimitirului Bellu.

În Transilvania, comunitatea germană a înfiinţat, la 28 noiembrie 1880, la Sibiu, Siebenbuergische Karpaten Verein (S.K.V. - Societatea Carpaţilor transilvani), care era succesoarea Siebenbürgische Alpenverein, întemeiată în 1873. „Explorarea" Munţilor Carpaţi era scopul declarat al societăţii, căreia i se datorează, de altfel, şi primele trasee de turism montan din România. S.K.V. este întemeietoarea în 1880 a bazei sportive „Olimpia", care dispunea de două terenuri de tenis pe timp de vară, care se transformau în patinoare, iarna. În 1894 Asociaţia săsească de patinaj îşi construieşte un sediu în spatele bazei „Olimpia", sediu clasat azi ca monument istoric.

---