Florentina Matache
Aspecte generale
Deşi sportul organizat îşi are originile în România în secolul al XIX-lea, abia în secolul XX, şi mai ales după Primul Război Mondial, se poate vorbi cu adevărat despre o activitate sportivă în ţara noastră.
În primele două decenii ale secolului XX sunt semnalate întâlniri de fotbal şi box, primul eveniment important fiind campionatul de fotbal din anul 1909. În anii următori iau fiinţă două organizaţii reprezentative pentru dezvoltarea sportului românesc: Federaţia societăţilor sportive din România (1912) şi Comitetul Olimpic Român (1914), afiliat Comitetului Internaţional Olimpic[1] .
După terminarea Primului Război Mondial sunt semnalate primele participări româneşti la întâlnirile internaţionale, continuate cu o intensificare a activităţii sportive în toată perioada interbelică [2] . Cu toate acestea, activitatea sportivă nu ia avântul aşteptat, interesul fiind încă acordat doar acelor sporturi considerate de elită, precum tenisul de câmp, patinajul şi întrecerile hipice. Celelalte sporturi sunt ignorate de către reprezentanţi ai claselor conducătoare, excepţie fiind fotbalul, care deşi nu făcea parte din categoria manţionată mai sus, era foarte popular încă din acele timpuri. Acesta este şi motivul pentru care, în 1930, este înfiinţată Federaţia română de fotbal (F.R.F.A.). Cele câteva baze sportive construite în această perioadă se dovedesc insuficiente, raportat la numărul populaţiei amatoare de activităţi sportive [3] .
Cel de al Doilea Război Mondial a afectat şi mai mult mişcarea sportivă. Ca urmare, la 1944, în România existau numai circa 15000 de sportivi legitimaţi [4] . Abia după terminarea războiului şi instaurarea regimului comunist în România, mişcarea sportivă suferă transformări radicale, numărul sportivilor legitimaţi crescând spectaculos în următorii cinci ani, ajungând în jurul anului 1950 la 229133 [5] .
Politica partidului comunist urmărea nu numai creşterea calitativă a sportului de performanţă, dar şi crearea unei mişcări sportive de mase: „socotite drept componente ale grijii pentru sănătate, recreaţia şi sportul au făcut obiectul unor preocupări speciale din partea forurilor de specialitate care au dus la construirea şi amenajarea a numeroase baze sportive menite să asigure un cadru din ce în ce mai larg mişcării sportive de mase şi competiţionale" [6] . Astfel, concomitent cu realizarea altor priorităţi postbelice, capătă un accent deosebit şi dezvoltarea funcţiunilor socio-culturale şi de sănătate, în care amenajările şi construcţiile cu caracter sportiv ocupă un rol important. Punându-li-se la dispoziţie infrastructura necesară, oamenii încep să practice sportul de agrement, umplând stadioanele, sălile de gimnastică şi de atletism, bazinele şi ştrandurile. Numărul amenajărilor sportive creşte semnificativ, astfel că, faţă de anul 1946, când s-au înregistrat 22 de terenuri noi, în anul 1948 se raportează terminarea a 566 de terenuri şi în 1949, a 722 de terenuri. Apogeul va fi în anul 1950, când au fost înregistrate 1536 de astfel de terenuri . În 1945 se înfiinţase şi Organizaţia sportul popular, menită să transforme sportul într-un mod de agrement disponibil tutror cetăţenilor. Urmarea este reprezentată de înfiinţarea de baze sportive în uzine, şcoli şi facultăţi, şi chiar şi în zonele rurale. Din rândul miilor de sportivi amatori se vor ridica sportivii de performanţă din perioada următoare, mulţi dintre ei ajungând campioni la diferite discipline [7] .
Punctul de cotitură de la începutul anilor ʼ50 are, fără îndoială, strânsă legătură şi cu organizarea în acea perioadă în România a două evenimente sportive internaţionale de mare însemnătate: Jocurile Mondiale Universitare de Iarnă, ce au loc la Braşov în 1951, şi Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor, desfăşurat în 1953 la Bucureşti.
Jocurile Mondiale Universitare de Iarnă - Poiana Stalin, 1951
Deşi însemnătatea sportului pentru tineret era recunoscută de dinainte, în anul 1946 aceasta capătă un nou avânt când, la Congresul Mondial al Studenţilor, se afirmă că „sportul constituie o parte integrantă a vieţii studenţeşti, deoarece el face posibilă asistenţa mutuală dintre studenţii din diferite ţări şi contribuie la consolidarea prieteniei lor" [8] . Ca urmare a acestui congres, Uniunea Internaţională a Studenţilor preia organizarea Jocurilor Mondiale Universitare de Vară şi de Iarnă: „aceste mari competiţii sportive studenţeşti constituie un minunat prilej pentru desfăşurarea unei largi activităţi de propagandă în mijlocul tineretului studios din ţara unde ele sunt organizate, un minunat prilej de popularizare a luptei tineretului democrat pentru pace şi o viaţă mai bună" [9] . Se pare că, în ciuda aşteptărilor, Jocurile Mondiale organizate de Uniunea Internaţională a Studenţilor au avut o participare mult redusă, politizarea tot mai mare a evenimentului ducând ulterior la o divizare a lumii sportive universitare, care s-a împărţit în Uniunea Internaţională a Studenţilor (U.I.S.) şi Federaţia Internaţională Sportivă Universitară (F.I.S.U.). Cu toate acestea, U.I.S. continuă organizarea Jocurilor Mondiale Universitare, ediţia a IX-a a Jocurilor de Iarnă având loc în România, la Poiana Stalin (cunoscută astăzi ca Poiana Braşov) din municipiul Braşov, bază sportivă amenajată special cu această ocazie. Construcţia Centrului Sportiv din Poiana Stalin a demarat în iulie 1950 şi a fost terminată la începutul anului 1951. Complexul avea în alcătuire „stadion de iarnă ( patinoar), funicularul, schi-liftul, trambulina mare, pârtiile de schi, pârtia de bob, pista de slalom special şi cabana de cazare a studenţilor. La lucrări au participat şi 720 de utemişti, care, organizaţi în brigăzi, au lucrat voluntar" [10] .
Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor - Bucureşti, 1953
După Jocurile Mondiale Universitare de Iarnă de la Braşov, în România are loc, doar doi ani mai târziu, un alt eveniment internaţional dedicat sportului şi tineretului, menit să aducă, într-un timp extrem de scurt, schimbări semnificative vieţii sportive şi sociale din capitală: Festivalului Mondial al Tineretului şi Studenţilor. Acesta trebuia să se desfăşoare iniţial în capitala Poloniei, Varşovia, dar reprezentanţii instituţiei poloneze însărcinată cu organizarea se retrag în ultimul moment. România preia sarcina de a realiza festivalul, toate pregătirile urmând a se face într-un timp record de şase luni [11] . Cu ocazia Festivalului au fost ridicate importante edificii sportive în capitală: complexul parcului de cultură şi sport „23 August", care, ridicat pe un vast teren în partea de est a capitalei, cuprindea un stadion pentru 80000 de spectatori, un turn de paraşutare, un lac artificial şi un teatru în aer liber de 4000 de locuri şi Complexul „Floreasca" cu o piscină şi o sală de sport acoperite [12] . Pe lângă construcţiile cu caracter sportiv, au fost construite, cu aceeaşi ocazie, şi câteva dintre cele mai reprezentative clădiri cu program socio-cultural din Bucureşti: Palatul Operei Naţionale, Teatrul de Vară „Nicolae Bălcescu" (în actualul parc Bazilescu) şi Casa de cultură „Înfrăţirea între popoare", toate inaugurate în luna august 1953.
A doua jumătate a secolului XX
În următoarele decenii, importanţa acordată mişcării sportive în România continuă să cunoască o pantă ascendentă. Au fost alocate fonduri considerabile din bugetul de stat pentru construcţii destinate activităţilor sportive, vizând atât populaţia de masă, dar având mai ales scopul final de obţinere a unor rezultate prestigioase în sportul românesc de performanţă.
Către sfârşitul deceniului al 8-lea, în România existau: 12 patinoare artificiale, dintre care 3 acoperite, 15 bazine acoperite pentru înot şi sărituri, numeroase săli de atletism, gimnastică, scrimă, atletică grea, poligoane de tir etc. Construcţiile şi amenajările sportive ajunseseră să fie nelipsite din şcoli şi din cartierele de locuit, din localităţile turistice, din apropierea locurilor de muncă sau a ansamblurilor sanatoriale [13] .
Obiectivul era ca, până în anii 1990-1995, să fie atins necesarul de construcţii sportive în mediul urban, astfel încât toată populaţia aptă de mişcare să poată beneficia de aceste facilităţi . Consiliul Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport, principalul investitor sportiv şi coordonator legal al celorlalte organe cu atribuţii în domeniul sportului avea în plan realizarea unui vast program de construire a unor obiective sportive în toate capitalele de judeţ, dar şi în alte oraşe mai mari ale ţării. Acestea urmau să aibă „cel puţin un stadion, o sală polivalentă cu 1300 până la 3000 de locuri, o piscină şi un patinoar artificial" . Pe lângă marile ansambluri, erau prevăzute „dotări sportive şcolare, terenuri de joc şi sport pentru copii şi baze sportive simple în cartierele de locuit" .
Programul a avut succesul dorit, activitatea sportulului de performanţă, facilitată, şi de dotarea cu instalaţii sportive a majorităţii oraşelor, atingând cotele maxime în perioada ultimelor decenii ale secolului XX.
Un nou punct de cotitură îl constituie căderea regimului comunist de la sfârşitul anului 1989, când în activitatea sportivă începe să se simtă o perioadă de declin. În anii de după anul 1990, multe dintre terenurile şi imobilele care făceau parte din bazele sportive au fost retrocedate în baza Legii nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 -22 decembrie 1989. Începând cu acel moment, activitatea de construire şi dotare a oraşelor cu amenajări şi echipamente sportive fie s-a stopat, fie a presupus, în unele cazuri, doar realizarea unor modificări şi renovări minore la cele deja existente.
1. ***, Bucureşti ghid, Editura Meridiane, 1962, p. 285.
2. Una dintre primele întâlniri internaţionale la care iau parte atleţii români este cea organizată la Paris în 1920.
3. ***, Bucureşti ghid..., p. 286.
4. Nicolae Pepene, „Sportul în slujba comunismului: Jocurile Mondiale Universitare de Iarnă - Poiana Stalin, 28 ianuarie - 7 februarie 1951", în Revista Astra, serie nouă, anul III (XLVI), nr. 3-4 (331-332), 2012, p. 83.
5. Nicolae Pepene, op. cit., p. 83.
6. Grigore Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Editura Academiei socialiste România, Bucureşti, 1982, p. 639.
7. Nicolae Pepene, op. cit., p. 83.
8. ***, Bucureşti ghid..., p. 286.
9. Cuvântarea lui I. Grohman în „Buletinul Jocurilor Mondiale Universitare de Iarnă", nr. 9, 5 februarie 1951 apud. Nicolae Pepene, op. cit., p. 81.
10. Nicolae Pepene, op. cit., p. 81.
11. Ibidem, p. 82.
12. Bogdan Vârşan, „Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor, Bucureşti 1953. Schiţă de istorie socială", în Studii şi Articole De Istorie. LXXXII, Societatea de Ştiinţe Istorice din România, 2015, p. 64.
13. Grigore Ionescu, op. cit., p. 613. Potrivit unui studiu realizat de către arh. Ofelia Stratuliat din cadrul I.S.L.G.C., studiu menţionat de Miron Olteanu, secretar al Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport în articolul „Construcţiile sportului românesc", în Arhitectura, nr. 1-2/1978, p. 11. Ibidem. Ioan Popa (arhitect în cadrul Consiliului Naţional pentru Educaţie Fizică şi Sport), „Actualitate şi tendinţe în proiectarea construcţiilor destinate activităţii sportive", în Arhitectura, nr. 1-2/1978, p. 12. Ibidem.